Educatia, mecanismul de pedeapsa din colonia consumismului abulic

~ note la spectacolul "Prof' " (Teatrul ACT) ~

Abonare gratuita

In viziunea regizorului Cristian DUMITRESCU, colajul dramaturgic al francezului Jean Pierre DOPAGNE devine o satira destul de amaruie la adresa consumismului si ipocriziei societatii de consum, care se condamna de una singura prin a-si distruge radacinile, identitatile profunde ale indivizilor si pilonii morali minimali, intr-o goana fara busola dupa o iluzorie performanta colectiva. Nu primeaza o interpretare cu iz politic, ci accente cand isterice, cand grosier persiflante asupra "sistemului" in care oamenii sa nu se mai intalneasca decat la un "plus infinit" eroda(n)t, fara intoarcere.

Textul se constituie in disectia developata ironic si cumva masochist a asasinatului colectiv, simbolic evident, a unei clase de elevi "instinctuali", victime, ei insisi, ale manipularii sociale ce inculca o superficiala "diversitate" de gusturi si stiluri de viata si sfarseste prin a masifica, goli de proiecte si idealuri si converti in "infern provizoriu" destinele unei intregi generatii tinere. Plecand de la motivul unei "confesiuni provocate" la modul sadic, pervers de catre politicieni (autori morali ai crimei) a Prof'-ului, tranformat in calau in sui-generis, piesa evolueza in registru post-modernist pentru a dezvalui, din mai multe unghiuri incomunicante intre ele, drama/dramele celor ramasi in viata. Evident, mai ales a unei mame care isi pierde fiul in mini-macelul declansat de profesor si care, prada unei dureri mute, refuza sa accepte si sa inteleaga absurdul caruia ii cade si ea victima colaterala. Desigur, "crima" joaca mai degraba rolul de hybris in economia textului. Ceea ce iese in prim-plan acuzator, cu o forta deliberata de violentare a imaginarului, este, cum spuneam si mai sus, incomunicarea, dusa spre insuportabil, pusa in opera prin monoloagele-marturisire/ispasire ale mamei, fiicei profesorului, "criminalului fara voie " insusi si, in cele din urma, printr-o "coborare in infern" chiar a fiului ucis "din greseala". Politistii gardieni din scena, un fel de "ingeri ai Apocalipsului" se prezinta ca instrumente mute, dar diabolice ale Puterii politice. Radiografia obtinuta scoate la lumina, in fapt, o cangrena sociala in care represivitatea abia disimulata a sistemului detine rolul principal pentru diseminarea "infestarii colective" pe care o sesizam treptat-treptat. Sesizam accente sartriene de fundal, mai ales pe linia din "Cu usile inchise", pe care adaptarea romaneasca de la Teatrul "ACT" se pricepe de minune sa le puna in valoare.

In jocul fin nuantat al actorilor, mai ales al Elizei BERCU si Adrian TITIENI, predomina o distantare frecvent persiflanta, parodica in locul tuselor groase, grotesti. Astfel, filtrul respectiv este menit sa nu duca in derizoriu, ci sa indemne la reflectie chiar si pe un spectator tanar, mai putin avizat. In partitura mamei, exista inserate si pasaje tragice, preluate din "Ifigenia", magistral asumate de actrita, de pilda, dar ele consoneaza, la rece, cu "visul ucis" al vocatiei pentru lectura clasicilor tragediei grecesti, pe care Profesorul o marturiseste din boxa acuzatilor. Tensiunea gestanta din text se regaseste doar partial in intensitatea imprimata jocului, dar partea a doua a montarii orienteaza atentia spre psiho-drama personajelor si spre meditatia la limita in care se doreste implicarea spectatorului. Mijloacele scenografice ale lui Dumitru ALEXE sunt, evident, reduse la limita precaritatii, expres spre a ne ajuta cufundarea in "mocirla morala", in precaritatea (auto)-torturanta a destinelor paralele ale celor doua personaje centrale, criminalul si mama victimei.

Regia spectacolului capteaza mai toate valentele dense ale textului si reuseste sa se constituie ca un manifest deloc retoric sau gaunos contra lasitatii cu care mascam pe adevaratii criminali din spatele dramelor noastre, cu care ne resemnam sa jucam farsa absurda pregatita de altii, din umbra. Momentul montarii sale nu a fost deloc intamplator. In felul sau specific, prin cateva inserturi subversive, piesa reuseste sa protesteze - in subsidiar - si fata de mimarea eternei reforme educatiei cu care ne tot confruntam in Romania. Reforma ca "misiune imposibila" cata vreme nu putem reface integritatea de spirit nici a "strategilor" de imprumut (politicienii vremelnici si "represivi"), nici capacitatea de asumare a "animalutelor" (cobaii unui sistem ipocrit, fara fundamente autentice, fara miez si fara miza, alta decat cresterea, consumul si specularea navitatii Celuilalt, aproapele pe care ai ajuns sa-l poti strivi, oricand, de frica de a nu fi tu urmatorul pion sacrificat

Sever AVRAM